Mă uimește interviul lui Goian. În ciuda înălțimii sale, mă obișnuisem ca el să nu se dea la nimeni în afara gazonului. Și-a făcut loc pe tăcute printre titularii Stelei, mutându-l un etaj mai sus chiar pe căpitanul Rădoi. Tot fără prea multe cuvinte a ajuns la națională, unde s-a înfipt bine lângă Tamaș și părea că așteaptă ca toate să vină spre el fără să comenteze, fie că vorbim de atacanți, premieri sau afirmări. Iată însă că Goian totuși vorbește. Uite că nu este doar un plăvan blajin, care se enervează doar când moare, adică doar când e prea târziu. Uite totuși că, atunci când se simte lovit, Goian le zice chiar apăsat. Mă bucur să aflu că se pricepe să se apere și cu gura. Știu totuși și că avem atâtea vedete, încât mi-ar părea rău ca Goian să se lase cumva pe vine pentru a se înghesui printre ele. A fost atât de seducătoare liniștea să știu că acolo, în spate, pe fundal, peste grețurile din diverse momente ale lui Mutu sau Dică, se va ridica mereu un cap uriaș, care nu spune niciodată nimic, dar care face întotdeauna umbră peste toate emoțiile noastre.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER